Confesiunile unui opioman englez au fost publicate mai întâi în London Magazine, în anul 1821, iar în 1822 apar în volum. Aceste confesiuni constituie prima scriere literară majoră a lui Thomas De Quincey și cea care l-a făcut cunoscut cu rapiditate în lumea literară a epocii.

Cartea este o relatare a adolescenței și tinereții rebele și chinuite a autorului, un romantic revoltat în accepția clasică a cuvântului. În plus, Confesiunile unui opioman englez reprezintă una dintre primele descrieri detaliate a dependenței de un drog (pe atunci legal): opiul. Sensibilitatea acută a celui ce povestește și rememorează, ampla frescă socială pe care o reușește De Quincey – de la lumea micii nobilimi până la cea a mahalalelor mizere din Londra, unde adolescentul fugar ajunge să trăiască o vreme –, precum și descrierea plăcerilor și chinurilor opiului, fac din Confesiunile lui De Quincey o lectură deopotrivă cuceritoare și instructivă.

Diligența este un omagiu adus acelei forme de transport și o elegie pentru dispariția sa, având în vedere faptul că, din momentul în care De Quincey și-a publicat eseul, căile ferate se răspândiseră deja în întreaga țară, făcând diligența să devină istorie. Prin urmare, eseul ar putea fi comparat cu cineva care își amintește cu drag telefoanele mobile asemănătoare cărămizii din anii 1980, în timp ce folosea neapărat un smartphone modern și ușor și poate mormăia la felul în care domină din ce în ce mai mult viața lor.

Diligența are patru părți. În prima, De Quincey își explică fascinația față de vizitii diligențelor și își amintește încântarea de a-i folosi – insistând întotdeauna, împotriva preferințelor de clasă, pe locul din afară – să meargă la și de la Oxford în timpul studenției. El își leagă obsesia de plăcerile unei viteze fără precedent, cu fiorul „pericolului posibil, deși nedefinit”; stimularea vizuală a „efectelor mărețe”, pe măsură ce drumurile pustii noaptea sunt luminate momentan de lămpile autocarului; spectacolul pur al „frumuseții și puterii animalelor”; simțul participării la un mare sistem național, asemănător unui organism viu și entuziasmul suplimentar de a aduce știri, bune sau rele, de pe frontul de luptă (în timpul războaielor napoleoniene) către comunitățile locale de peste tot.

În Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase – acest eseu provocator și amuzant – Thomas de Quincey analizează crima dintr-o lumină pur estetică și explică modul în care, practic, fiecare filozof din ultimii două sute de ani a fost asasinat – în așa fel încât „dacă un om se numește filosof și nu i-a fost niciodată amenințată viața, fii sigur că nu este nimic de el”.