<div align="justify"> «„Un muzeu în labirint” n-are pretenția de a fi în nici un fel o carte de specialitate. E o carte de urgențe intime, despre ce vede într-o istorie a autoportretului un om care iubește pictura fără să fie nici pictor, nici critic de artă plastică și care, în plus, pentru a scrie despre un artist are nevoie nu numai sa-i cunoască opera și viața, ci și de o legătură afectivă cu personalitatea celui cauză, ori măcar cu o latră a ei. Scriu despre Michelangelo cu dorința de a-mi încuraja orgoliul în momentele dificile, despre Van Gogh pentru că simt în ceasurile de singurătate cum mă pedepsește o tandrețe pe care am risipit-o sau n-am dăruit-o niciodată, despre Botticelli pentru că „rețeta garantată contra melancoliei” pe care o propunea un învățat german: dietă, ocupație, limitarea dorințelor, s-a dovedit în cazul meu nulă, despre Rembrandt fiindcă bănuiesc în relația lui cu negustorii din Amsterdam un adevăr adânc, ia în tăcerea bătrânilor lui o întreagă morală, despre Masaccio fiindcă a spus la douăzeci și cinci de ani adevăruri pe care mulți nu le înțelegem nici la bătrânețe, despre El Greco fiindcă în pulberea problemelor mele și-a făcut loc uneori reveria metafizică, despre Caravaggio fiindcă mă ispitește să trag cu ochiul la un insolent după ce n-am reușit niciodată să fiu așa ceva, despre Hals fiindcă îmi plac oamenii care râd, despre Velásquez fiindcă incontinențelor verbale le prefer tăcerea, despre manieriști fiindcă mă simt aproape de artiștii „dintre sărbători”, despre Goya fiindcă îmi place să mi-l închipui pe acest diavol uitându-se cu o smerenie ironică și cu un respect ucigător la suveranii Spaniei...» - Octavian Paler

PALER, Octavian (1926-2007)

75(100):7.01